Ecoul timpului

Sub presiunea unor apre tulburi

ma cufundam, şi tot cădeam

în adâncimi.

Din care, nici lumina ce abia

mai strălucea în depărtări

nu mai conta.

E tot mergeam, şi tot plecam,

şi nu ştiam, ce fac, ce zic,

ce ştiu, şi ce nu ştiu.

Mă rătăceam în amintiri

Ţara “minunilor”

Vin cu niste meditatii, sau contraverse pe care nu prea le fac publice, incercind pentru inceput sa gasesc raspunsul corect pentru mine.

Drept reper preiau un clip de pe www.curaj.md

Nu vreau sa ma axez pe situatia in cauza,  scopul meu este de a stabili o oarecare dreptate. Fara sa va povestesc prea multe despre trecutul “nostru” sovietic, am sa incerc sa reliefez prezentul in furtuna de pareri in care ne aflam, eu cel putin.

Lara Fabian – Je t’aime

8 rânduri

Mormântul orb

ce tace peste timpuri,

Cuvinte grele

lasă moştenire

Şi numai ochii surzi

Şi mintea oarbă

mai ştiu…

unde-a murit iubirea!

Încă în viaţă

Pe străzile goale pluteşte un vânt,

Şi luna îl vede, şi stele plâng-

Cu lumină..

Un felinar cu somn obosit

Lângă aleea ce-adomit-

Luminează..

Un Licurici lângă un plop

Necontenit, serveşte drept ghid-

Drumului vieţii..

Pe marginea Lunii..

Îmi place să stau pe marginea lunii, să-mi înşir gândurile albe în negrul încăpătaor al universului. Să fiu sursa unor unde care pleacă şi se prăpădesc pentru a crea ecouri. Aud liniştea aproape moartă şi nu sunt onorată decât cu sunetele propriei respiraţii. Auzi cum trăieşti, auzi suntele ritmice, când mai dese, când mai rare, când pline de jale, când stoarse de puteri, sau atât de largi şi utopice drogate de bucuria inimii.

Noapte de decemvrie

Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinge scrumit…-
Poetul ,alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scinteie in ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Si nici o scinteie in ochiu-adormit…

Pustie si alba e-ntinsda cimpie…
Sub viscolu albastru ea geme cumplit…
Salbatica fiara, rastristra-l sfisie.
Si luna-l priveste cu ochi otelit…-
E-n negura noptii un alb monolit…

Si luna-l priveste cu ochi otelit…

Al. Macedonski

Глупая Любовь

В моменты озарения 
Луна не светит,
И солнце спряталось где-то там
в ночи,
Я осталась на едине -
с собой, с тобой
без нас и без любви.
Я думаю, не плачу,
Я плачу и не думаю,
Но слезы по лицу так редко
Падают во тьму

L-am înecat într-un pahar cu apă.

L-am înecat într-un pahar cu apă.

A apărut într-o după amiază de vară, din senin, la începutul lui iunie. În febra unei zile de duminică. A răvăşit pentru început casa, uliţa, a revenit în grădină, sub cireş, şi-a ridicat privirea sus, ţintind atent cireşele de un roz molipsitor, a mai facut vreo două cercuri în jurul casei ca un cîine care a uitat unde şi-a îngropat osul.  A trecut ca o furtună prin toate sertarele, nu a scapat nici frigiderul, nici şopronul, a căutat pînă şi prin cratiţe.

18+

Pas cu pas, ca un cercetas in cautarea adevarului trec printre firidele acestei vieti, stiu ca voi ramine pentru o intreaga viata un cautator de aur, de comori nenumarate. Caut o formula perfecta pentru mine, e greu sa fi tu insuti, pentru ca inca nu stii cum esti tu insuti, te autorecunsoti numai atunci cind soarta/viata/norocul(spuneti-i cum va place mai mult) ca vintul iti intoarce paginile propriei carti si iti da sansa sa te citesti.