Pe marginea Lunii..

Îmi place să stau pe marginea lunii, să-mi înşir gândurile albe în negrul încăpătaor al universului. Să fiu sursa unor unde care pleacă şi se prăpădesc pentru a crea ecouri. Aud liniştea aproape moartă şi nu sunt onorată decât cu sunetele propriei respiraţii. Auzi cum trăieşti, auzi suntele ritmice, când mai dese, când mai rare, când pline de jale, când stoarse de puteri, sau atât de largi şi utopice drogate de bucuria inimii. Luna atât de frumoasă, şi uneori singură între aceste stele, mi-am găsit un loc în care simt cum adie vîntuleţul asemenea celui din mai, un vînt solar, care trece şi spulberă, răscoleşte, întoarce particolele, încercând să recombine legile fizcii.

Privesc pamântul, care ca un muşuroi de furnici pare să se răstoarne şi să se  rostogolească depăşind orizontul. Am evadat şi îmi trag şi eu puţin sufletul, departe de bioxodul de carbon,  care ca în cursele de raliuri luptă, cot la cot cu oxigenul, cine va ocupa poziţia de vîrf şi va deschide “spumanta rozalie”.

Am închis ochii şi simt cum m-am dizolvat în întuneric.

O rază de soare pârjoleşte praful din stânga mea, o alta nu ajunge să lumineze 2 metri din dreapta mea, această asimterie e graniţa celor două lumi de pe lună, ambele fără viaţă, ambele fără viaţa noastră nebună şi plină de nimicuri încoroante cu premii strălucite şi aproape absurde. Aici liniştea şi-a găsit loc… Liniştea-sursă de fără-viaţă!

Revin aici pentru a-mi aranja gândurile în ordinea “analfabetică”  a absolutului, mai culeg din tainele orizontului, mai găsesc câteva întrebări la care raspunsuri puţin probabil că le voi afla..  Dar niciodată n-am sa uit imaginea luciferică a lunii în razele soarelui care se scufundă în întuneric, când treci de graniţa copleşită de soare şi fiecare pas, care cu iscusinţă îl depăşeşti te trece în lumea Ne-Iluminată…

O lume din care ai pornit, o lume în care vei ajunge. O lume care niciodată nu-ţi va apărea drept o carte deschisă.