Fiorii

Plouă şi picaturile mici cad peste pamântul însetat, fereastra semideschisă din dormitor permite pătrunderea aerului ozonat în camera plină încă de căldura caniculei. Muzica se dizolvă în aer şi oarecare particule ajung şi la vecinul din dreapta, ca un bâzâit mut. Mă uit spre orizontul negru, spre cerul fără de stele, nici măcar luna nu se vede, parcă e pustiu fără lună..

Ploaia picură şi tace, mai trage câte un tunet, din când în când, astfel încât o auzi şi prin termopane.

Furtuna! Vine, se apropie, bate în fereastră deja închisă. Priveşte cu ochii ei de un albstru întunecat şi profund ca fundul mării în acalmie. Vuietul mai face câteva ocolişuri, bate în uşă, face pact cu copacii, frunzele, praful, toate joacă acum după ritmul furtunii.

Se prind toate într-o horă de se zguduie cerurile şi pământul, numai noi stăm ca păpuşile de ceară, cu ochii sticliţi prinvind  prin geam. Numai noi lăudam ploaia că vine cu roadă, si tot pe ea o huiduim ca aduce stricăciuni, numai noi ştim să rămânem intacţi atunci când natura de dezlănţuie în spectacole uimitoare, şi să uităm de bunul simţ, când ne atinge cu vreun strop arzător de apă de ploaie.

Picăturile de ploaie spală fruntea obosită a omului ce vine din deal, îl conduc până la prag, îl binecuvânteaza şi îl petrec până când figura tremurândă nu se ascunde după  şoblonul de fier.

El dă perdeaua la o parte, bunecuvântează norii, şi petrece picăturile ce se retrag spre alt orizont cu frunţi obosite.

Se destănuie zarea dând mărturie

Unde a fost Ea va creşte roada

Unde a  fost El va creşte viaţa

Unde sunt ei,e dimineaţa unui Eden.