un ochi trist si unul vesel

Simt cum privirea lui ma atinge, se apropie senin si  isi intinde mina sa ma cuprinda, se opreste in fractiunile de secunda cind i-as fi simiti caldura in jurul meu. Ii simt privirea blinda si tacerea de un farmec patrunzator. Stau singura in camera plina de El. Soarele a apus demult, iar luna se ascunde pe undeva. Il simt de parca ar fi fantoma, care isi trece exista sa metafizica prin mine, incercind, sa ma ating, sa ma cuprinda, sa-mi sopteasca- iar Eu..

Eu nu fac decit sa-mi amintesc! Camera e altfel, lucururile numai au aceeasi orinduire, nici zilele, nici noptile, nici eu nu mai sunt aceeasi.

Eu numar stelele. Am fost buni in arta contabiliceasca. Iar acum? Acum trebuie sa fim mai buni, acum trebuie sa fim “Noi“! Stelele noastre s-au terminat.

Ma intorc inca o data sa-l memorez asa blind si patrunzator precum si-a dorit sa fie dintodeauna. Se intoarce si el , sa-mi daruiasca ultimul zimbet de o acalmie rara. Trecutul m-a cuprins pentru  ultima data, retragindu-se in umbra pe care o pregtea demult. Pasii mici il indepartau de mine, parca hipnotizati de puteri de care niciodata nu vom afla. Fieie rasuflare a lui parca asflatindu-se in centimetri  de pod pe care trebuie sa-l trec, spre drumul pe care mi l-a pregatit din timp.

Trecutul isi lua adio de la mine, cu un ochi trist si unul vesel, precum doar el poate sa simta…

Rătăcesc în meditaţii

Îmi place amurgul, atunci când totul sub magia naturii se preschimbă, regele zilei amabil se retrage în ascunzişuri, lăsând regina să-şi ocupe locul pe piedestalul acestei lumi. Lumii care mă înconjoară. Închid uşa în cameră mea, parcă izolîndu-mă de exterior, dar deschid fereastra şi simt cum aerul rece patrunde în cameră şi vizitează orice colţişor. Mă aşez comod şi admir puţin luna, unoeri simt că şi ea mă priveşte, uneori priveşte pe altcineva. Cu timpul ochii se închid,  şi încep să meditez. E Linişte..

E liniştea în care şi-au făcut loc vîntul ce adie dincolo de fereastră, cântecul greierilor, care se aud în depărtări, şi ecoul rugăciunilor, care se revarsă peste noapte. E pace. Acest sentiment e asemenea somnului, când eşti una cu împăcarea.

Fiorii

Plouă şi picaturile mici cad peste pamântul însetat, fereastra semideschisă din dormitor permite pătrunderea aerului ozonat în camera plină încă de căldura caniculei. Muzica se dizolvă în aer şi oarecare particule ajung şi la vecinul din dreapta, ca un bâzâit mut. Mă uit spre orizontul negru, spre cerul fără de stele, nici măcar luna nu se vede, parcă e pustiu fără lună..

Ploaia picură şi tace, mai trage câte un tunet, din când în când, astfel încât o auzi şi prin termopane.

Furtuna! Vine, se apropie, bate în fereastră deja închisă. Priveşte cu ochii ei de un albstru întunecat şi profund ca fundul mării în acalmie. Vuietul mai face câteva ocolişuri, bate în uşă, face pact cu copacii, frunzele, praful, toate joacă acum după ritmul furtunii.

Se prind toate într-o horă de se zguduie cerurile şi pământul, numai noi stăm ca păpuşile de ceară, cu ochii sticliţi prinvind  prin geam. Numai noi lăudam ploaia că vine cu roadă, si tot pe ea o huiduim ca aduce stricăciuni, numai noi ştim să rămânem intacţi atunci când natura de dezlănţuie în spectacole uimitoare, şi să uităm de bunul simţ, când ne atinge cu vreun strop arzător de apă de ploaie.

Picăturile de ploaie spală fruntea obosită a omului ce vine din deal, îl conduc până la prag, îl binecuvânteaza şi îl petrec până când figura tremurândă nu se ascunde după  şoblonul de fier.

El dă perdeaua la o parte, bunecuvântează norii, şi petrece picăturile ce se retrag spre alt orizont cu frunţi obosite.

Se destănuie zarea dând mărturie

Unde a fost Ea va creşte roada

Unde a  fost El va creşte viaţa

Unde sunt ei,e dimineaţa unui Eden.

Pe marginea Lunii..

Îmi place să stau pe marginea lunii, să-mi înşir gândurile albe în negrul încăpătaor al universului. Să fiu sursa unor unde care pleacă şi se prăpădesc pentru a crea ecouri. Aud liniştea aproape moartă şi nu sunt onorată decât cu sunetele propriei respiraţii. Auzi cum trăieşti, auzi suntele ritmice, când mai dese, când mai rare, când pline de jale, când stoarse de puteri, sau atât de largi şi utopice drogate de bucuria inimii.

L-am înecat într-un pahar cu apă.

L-am înecat într-un pahar cu apă.

A apărut într-o după amiază de vară, din senin, la începutul lui iunie. În febra unei zile de duminică. A răvăşit pentru început casa, uliţa, a revenit în grădină, sub cireş, şi-a ridicat privirea sus, ţintind atent cireşele de un roz molipsitor, a mai facut vreo două cercuri în jurul casei ca un cîine care a uitat unde şi-a îngropat osul.  A trecut ca o furtună prin toate sertarele, nu a scapat nici frigiderul, nici şopronul, a căutat pînă şi prin cratiţe.

O scrisoare oficială-

Eram la bucătărie cînd am auzit soneria. Pun ceainicul pe aragaz şi  mă apropii de uşă, deschid şi văd poştaşul,  drăguţ, a fost transferat la noi luna trecută. îmi zîmbeşte fin, probabil acest zîmbet intră în uniformă (parcă nu ar avea şi ei zile negre) deoarece  zîmbetul acesta nu-l uită niciodată. Îmi întinde un plic alb cu  cîteva litere întortocheate scrise  pe el, îi zîmbesc, îi mulţumesc şi închid uşa fără să aştept să-mi răspundă, probabil nepoliticos din partea mea, dar nu cred că l-a afectat prea mult, aceste replici îndeosebi de banale ale condicii de politeţe l-au plictisit m-ai mult decît pe oricine altcineva.

Deja vu!

Sentimentele aşezate compact în cutie  pe pervazul lînga fereastra fară perdea.  Laconic. Fereastra mare, sticla goală şi rece, noapte-mare şi încăpătoare ca un haos, cutia mică, uşor ambalată. Nu pare nimic  special, decît sentimentele toate, împăturite atent şi aşezate una peste alta în cutia mică, au încăput toate, parcă..

- Vreau să o trimit in dar. Nu! vreau să o trimit de aici!

Azi am văzut un mort.

Azi am văzut un mort, cu toate că zilnic mii de oameni işi găsesc sfîrşitul, azi  cu vocea tremurîndă spun că am văzut  un mort. Am simţit parcă moartea  îşi făcea loc prin milţimea ce se îmbulzea sa-şi ia adio.

Stăteam cuminte pe scaun, iar privirea-mi era aţintită spre chipul calm ce zăcea în sicriu. Avea o expresie senină, toată lumea tăcea, se auzeau doar ,unul cîte unul, paşii atenţi pentru a nu trezi mortul. 

O speranta retorica..

De mult n-a fost atîta pustietate în jur. Un aer uscat bîntuie totul ce ţine de noi. Uliţele lungi si grele se intind de-a lungul si de-a latul.  Ferestrele ca un ecou trist si singuratic  au strîns cu grijă praful acestui răstimp.

Cu ochii cu o privire nestinsa încă, cutreiră străzile, bate în uşile demult încuiate, lacatele demult ruginite si cheile demult pierdute si uitate.

Doar copacii probabil cu aceeaşi intensitate înfloresc şi cu aceleaşi frunze cărămizii acoperă pamîntul acesta pribeag. Şi nici rîndunelele nu-şi mai fac cuiburi in streşinile caselor oraşului fără viaţă.. O lume pustie, un aer sec si o linşte moartă se lasă.

Razvratit de singur.

Bintuiesc cimpurile razvratit de goale, vintul suiera undeva printre ramasitele frunzelor de sub picioare. Merg pe cararea  ratacita, simt  cum ma urmaresc respiratii  aprigi de dupa sabloanele acestui cimp. Norii au hotarit sa acopere pamintul, si sa nu arate divinului bucata asta de pamint plina de pacat, incununata de noroi si scirba.