Pană de motivaţie

Am deja câteva zile, de când mă aşez la pc pentru a structura un nou articol, având deja câteva idei structurate, şi un plan mai bine sau mai rău pus la punct. Însă odată ce mă aşez la calculator totul ca printr-o mişcare a  vreun Houdini dispare şi ideea, şi planul, iar cel mai rau e că dispare dorinţa de a scrie ceva. Totoul devenind lipsit de motivaţie, parcă şi cuvintele se rătăcesc. Probabil e de vină soarele ) care bate direct din partea cealaltă a ferestrei, poate luna care mă cumpără cu romantismul şi dorul, heh poate ţi lenea (cred ca ultima trebuia de scris cu vreun -8).

Dacă

În lungile meditaţii din nopţile scurte, ma gândeam la discuţiile noastre pe înserate, mă gândeam la tăcerile noastre cu un sens mult mai mare şi mai profund decât miile de cuvinte rostite timp de o zi, doar pentru că aşa trebuie.

Mă gândesc la răscrucile pe care le trecem zi de zi, fără sa ne gândim prea mult, fără să ne gândim ca una din ele ar putea fi crucială, sau Este crucială pentru noi.  Meditez asupra acţiunilor  care într-un mod sau altul,  dar cert au schimbat destinul meu şi destinul nostru.

Ţara “minunilor”

Vin cu niste meditatii, sau contraverse pe care nu prea le fac publice, incercind pentru inceput sa gasesc raspunsul corect pentru mine.

Drept reper preiau un clip de pe www.curaj.md

Nu vreau sa ma axez pe situatia in cauza,  scopul meu este de a stabili o oarecare dreptate. Fara sa va povestesc prea multe despre trecutul “nostru” sovietic, am sa incerc sa reliefez prezentul in furtuna de pareri in care ne aflam, eu cel putin.

8 rânduri

Mormântul orb

ce tace peste timpuri,

Cuvinte grele

lasă moştenire

Şi numai ochii surzi

Şi mintea oarbă

mai ştiu…

unde-a murit iubirea!

Pe marginea Lunii..

Îmi place să stau pe marginea lunii, să-mi înşir gândurile albe în negrul încăpătaor al universului. Să fiu sursa unor unde care pleacă şi se prăpădesc pentru a crea ecouri. Aud liniştea aproape moartă şi nu sunt onorată decât cu sunetele propriei respiraţii. Auzi cum trăieşti, auzi suntele ritmice, când mai dese, când mai rare, când pline de jale, când stoarse de puteri, sau atât de largi şi utopice drogate de bucuria inimii.

Noapte de decemvrie

Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinge scrumit…-
Poetul ,alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scinteie in ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Si nici o scinteie in ochiu-adormit…

Pustie si alba e-ntinsda cimpie…
Sub viscolu albastru ea geme cumplit…
Salbatica fiara, rastristra-l sfisie.
Si luna-l priveste cu ochi otelit…-
E-n negura noptii un alb monolit…

Si luna-l priveste cu ochi otelit…

Al. Macedonski

L-am înecat într-un pahar cu apă.

L-am înecat într-un pahar cu apă.

A apărut într-o după amiază de vară, din senin, la începutul lui iunie. În febra unei zile de duminică. A răvăşit pentru început casa, uliţa, a revenit în grădină, sub cireş, şi-a ridicat privirea sus, ţintind atent cireşele de un roz molipsitor, a mai facut vreo două cercuri în jurul casei ca un cîine care a uitat unde şi-a îngropat osul.  A trecut ca o furtună prin toate sertarele, nu a scapat nici frigiderul, nici şopronul, a căutat pînă şi prin cratiţe.

18+

Pas cu pas, ca un cercetas in cautarea adevarului trec printre firidele acestei vieti, stiu ca voi ramine pentru o intreaga viata un cautator de aur, de comori nenumarate. Caut o formula perfecta pentru mine, e greu sa fi tu insuti, pentru ca inca nu stii cum esti tu insuti, te autorecunsoti numai atunci cind soarta/viata/norocul(spuneti-i cum va place mai mult) ca vintul iti intoarce paginile propriei carti si iti da sansa sa te citesti.

O petală de trandafir

O petală stoarsă de puteri

agale, pleoapele, de un roz pal,

îşi lasă jos.

Şi în uitarea timpului,

şi-a egoismului uman,

lăsată e să moară.

Căci moartea i-a fost prorocită de strămoşi.

O scrisoare oficială-

Eram la bucătărie cînd am auzit soneria. Pun ceainicul pe aragaz şi  mă apropii de uşă, deschid şi văd poştaşul,  drăguţ, a fost transferat la noi luna trecută. îmi zîmbeşte fin, probabil acest zîmbet intră în uniformă (parcă nu ar avea şi ei zile negre) deoarece  zîmbetul acesta nu-l uită niciodată. Îmi întinde un plic alb cu  cîteva litere întortocheate scrise  pe el, îi zîmbesc, îi mulţumesc şi închid uşa fără să aştept să-mi răspundă, probabil nepoliticos din partea mea, dar nu cred că l-a afectat prea mult, aceste replici îndeosebi de banale ale condicii de politeţe l-au plictisit m-ai mult decît pe oricine altcineva.